法隆寺

 A trecut ceva de când n-am mai așternut ceva pe "hârtie". În mare parte se datorează faptului că nu mai am așa mult timp la dispoziție. Apoi, nu pot să scriu dacă n-o fac din inimă (sau dacă nu mă lovește inspirația pe la 5 dimineața).
 Știu că m-am întors din Japonia de aproape 3 luni și eu încă n-am terminat de povestit excursia mea de-o săptămână prin Kyoto, Nara și Osaka făcută împreună cu Dana, o prietenă care a studiat în același oraș cu mine, capitala Japoniei, Tokyo.
 Pentru cei care au pierdut șirul evenimentelor, ne aflăm încă în Nara, dar astăzi ne deplasăm puțin într-o mic sătuc din apropiere, Ikaruga, pentru a vizita templul Horyu-ji.

 Alin, gazda noastră din Nara a fost cel care ne-a convins ca acest templu merită vizitat, aici putând fi admirată cea mai veche clădire de lemn din lume. Este vorba de o pagodă de 5 etaje situată în curtea interioară a templului. Nu se poate urca în ea, astăzi are doar scop decorativ.

 La templu am ajuns girigiri, adică am avut foarte puțin timp la dispoziție să vizităm locurile înainte de a se închide. Am plătit cel mai mult pentru intrare (chiar și după ce-am dat cu 200 yeni mai puțin din cauză că unul dintre muzee era deja închis și nu-l mai putea vizita) dar a meritat cu vârf și îndesat și asta pentru că în acel preț intra câteva muzee.

 Templul se deosebește prin faptul că în aceeași curte interioara pot fi observate cu ochiul liber atât clădirea principală, honden, cât și faimoasa pagodă, fiind așezate unele lângă altele. Este un lucru neobișnuit pentru templele budiste, unde totul este aliniat într-o linie verticală, pășind dintr-o curte în alta, dintr-un spațiu în altul, acest lucru permițându-ți să descoperi pe rând părțile componente. În cazul Horyuji, părțile principale ale templului sunt la un loc.

春日大社

Kasuga Taisha a fost primul templu la care ne-am dus în Nara, chiar dacă am scris despre Todaiji mai întâi. În drum spre el treci prin parcul caprioarelor (shika, 鹿) pe care le poti vedea, însă, peste tot în oras. Circulă liber și prin exteriorul templului, poți să le mângâi, dacă stau, poți să le faci poze (deși unele fug de îndată ce scoți aparatul) și sunt considerate animalele protectoare ale templului.

Primul lucru pe care îl observi sunt lanternele din piatră și bronz, zeci și sute de lanterne înșirate de-o parte și de alta a unei alei foarte lungi care duce spre templu. Le vezi și așezate aleatoriu, la sosire, în fiecare parte unde te uiți. Asemănător porților roșii de la Inari Jinja din Kyoto, acestea sunt donații din partea locatarilor, firmelor etc, iar partea cea mai interesantă e că sunt aprinse toate de doua ori pe an: Februarie și August. Eu am ajuns acolo în martie, dar cu siguranță mi-ar fi placut să văd un asemenea spectacol vizual.

Templul aparținea familiei Fujiwara, foarte influentă în perioada Nara și Heian, iar acum este unul dintre cele mai vizitate temple din Nara. Asemănător marelui templu de la Ise, era reconstruit o data la 20 de ani, însă deși la Ise există încă obiceiul, aici n-a mai continuat după terminarea perioadei Edo. 

東大寺

　Sunt în Romania de mai bine de trei săptămâni, dar pentru voi, cititorii mei fideli, aventura în Japonia va continua mult de aici înainte pentru că am (încă) foarte multe să vă arăt. Sper ca acest lucru să vă bucure. :)

　Așadar, înainte să plec din Tara Soarelui Răsare am vrut neapărat să termin cu obiectivele din Kyoto pentru a începe Nara de aici, din țară (mă apucă o oarecare nostalgie-timpurie-chiar în timp ce scriu aceste rânduri).

V-am mai spus eu prin articolele precedente că Nara m-a surprins foarte plăcut și este (din toate cele văzute de mine) orașul meu preferat și asta se înțelege la o simplă privire de ansamblu a orașului. Case vechi, din lemn, cât vezi cu ochii, străduțe mici, verdeață multă și un sentiment de apartenență, deși de abia ai ajuns. Mergând pe străzile lor mici, înguste simți că aparții și tu cumva comunitătii, că te-ai adapta perfect acelui stil de viață liniștit, pașnic așa cum știu sigur că aș face eu.

　

清水寺

 Kiyomizu-dera înseamnă în traducere liberă ”Templul cu apă pură” nume care provine de la râul ce curge prin apropiere și a fost ridicat în secolul opt. Pentru că e relativ aproape de Sanjusangendo am hotărât să mergem pe jos, deși ploua când am ieșit afară. Motivul pentru care l-am lăsat pe ultima zi este așezarea pe hartă. Noi ne orientam mereu după zonă, ce putem vedea acolo și câte obiective, mai ales când nu ai la dispozitie așa mult timp. Dar Kiyomizu-dera, situat în sud-estul Kyoto-ului este cam însingurat și am fi pierdut mult timp pe mijloacele de transport încercând să ajungem la el. Mă bucur însă că am reușit în cele din urmă, este totuși un templu cu o istorie bogată, care a concurat pentru titlul ”Cele sapte minuni ale lumii moderne”. 

 Clădirea templului este unică prin faptul ca a fost construită fără a fi nevoie de nici măcar un cui, iar astăzi pare să reziste la fel de bine ca în zilele Edo. Celebra terasă de lemn îți încearcă puțin curajul, mai ales că în ziua aia venise un grup foarte mare de chinezi și mi-era teamă că o sa cedeze pur și simplu sub propria greutate. (Și asta e o poveste în sine, eu și Dana ne-am întors privirea pentru o secundă în altă direcție când, deodată, am fost luate pe sus de sute de chinezi care veneau în valuri. Aproape instantaneu, toți care faceau poze la intrarea templului - inclusiv noi - au început să alerge în direcția opusă, spre templu).

三十三間堂

 Am ajuns la Sanjusangendo în dimineața zilei de 20 martie, cu câteva ore înainte să plecăm spre Nara. Pentru că se află relativ aproape de stația principală Kyoto ne-am lăsat bagajele în gară la cheie și-am luat-o pe jos, aproximativ treizeci de minute. Am stat puțin pe gânduri dacă să intrăm sau nu, taxa era 600 yeni, aproape dublu față de unele temple sau altare șintoiste vizitate anterior, dar am hotărât în cele din urmă că merită, mai ales după ce ne documentasem puțin.

Numele este lung și greu de pronunțat, mai ales pentru prima dată, dar după ce observi kanji și afli ce înseamnă fiecare totul devine neobișnuit de ușor. San (trei), ju (zece), iar trei, gen (spațiu, gol), do (sală, spațiu de dimensiuni mari) în traducere libera „Templul cu treizeci și trei de spații între coloane”, cam 120 metri. Deși numele original este Rengeo-in, Sanjusangendo este cunoscut după numele lui popular, așa cum este cazul multor altor temple. 

 De îndată ce intri realizezi și de ce, pentru că sala este într-adevăr impunătoare. Înăuntru se află cele o mie de statui din lemn Kannon cu o mie de brațe, protejate de 28 de zeități plasate în fața acestora. Din păcate, în urma incendiului din 1249 numai 124 din o mie au putut fi salvate, colectia fiind întregită abia în secolul treisprezece. E foarte greu să-ți dai seama care sunt originalele și care sunt cele sculptate ulterior, când le vezi pe toate laolaltă par identice.

祇園

Haideți să vă spun cum n-am apucat să vizităm noi Gion, căci despre el aș vrea să scriu azi puțin.

După ora patru sau cinci nu prea mai ai șanse să vizitezi vreun templu, altar șintoist ori castel, toate își închid porțile deodată și de altfel poate fi și puțin șocant modul ăsta brusc în care orașul trece de la un furnicar plin de turiști și magazine cu omiyage (suveniruri) la unul de parcă ar fi părăsit. Asta dacă nu știi ce să vizitezi după lăsatul serii, cum este și exemplul faimosului „district al gheișelor” Gion. N-a vrut însă cu niciun chip să ni se dezvăluie și nouă, adică mie si Danei. Motivul e simplu și demn de luat în râs, dar eu vreau să cred că au fost totuși niște forțe la mijloc de care n-am avut noi habar: nu l-am găsit. Dacă nu mă înșeală memoria am avut trei încercări în zile diferite. 

竜安寺

 Mulți m-au întrebat, după călătoria mea de o săptămână prin cele mai vechi și mai deosebite orașe ale Japoniei (Kyoto-Nara-Osaka) unde mi-a plăcut cel mai mult. Nu m-aș putea hotărî nici acum asupra unui singur loc, dar în Kyoto cel mai tare mi-a bucurat sufletul Ginkakuji, Fushimi Inari și Ryoanji. Despre primele două v-am povestit deja în articolele anterioare, așa că azi o să vorbesc puțin despre al treilea.

金閣寺

17 martie 2014, a doua oprire a zilei după Inari Jinja.

Vremea n-a prea ținut cu noi și pozele au avut de suferit, dar templul este unul dintre cele mai vizitate locații din Japonia, așa că pe ploaie, vânt, ninsoare, taifun, mereu vor fi turiști care se îngrămădesc pentru poza perfectă.

S-a nimerit ca pentru a doua oară să recitesc "Kinkakuji" a lui Yukio Mishima tocmai când am ajuns, cronologic vorbind, la articolul ăsta. 

Pentru cei care nu știu,

春の大祭

 Iau o scurtă pauză de la poveștile despre Kyoto pentru a vă spune câte ceva referitor la ”Marele Festival al Primăverii ” ce are loc în fiecare an la Templul Meiji din Tokyo. 

 De Golden Week (o serie de sărbători legale consecutive) toată lumea pleacă în vacanță pe unde apucă. Este bătaie pe bilete de shinkansen (tren de mare viteză), bataie pe bilete de avion, bătaie pe rezervări la hotel, ryokan, etc. Pentru cei mai puțin norocoși se găsesc, însă, nenumărate evenimente la care se poate participa chiar în Tokyo.

 Un exemplu ar fi ”Haru no Taisai”, festivalul de care vă spuneam mai devreme, și care se desfăsoară pe parcursul a cinci zile (29 aprilie - 3 mai), deși eu am participat numai pe 2 și 3 mai, iar judecând după amploarea lor acestea par cele mai importante.

 Pe 2 mai am urmărit două momente muzicale ”sankyoku” (trei instrumente, 三曲) care, după cum spune și numele include trei instrumente tradiționale: koto,  sangen (ori ”shamisen”) și shakuhachi (în poză, de la stânga, la dreapta).

 Cred că dintre toate mă impresionează cel mai mult

伏見稲荷神社

 Am ajuns într-un final să povestesc despre Inari Jinja. 

 A fost primul templu la care ne-am oprit în dimineața zilei de 17 martie. În japoneză există o expresie care se foloseste atunci când vrei să arăți ceva reprezentativ, specific acelui loc sau acelui lucru. Adică, așa cum aș începe eu "Daca e ceva caracteristic acestui templu, acela ar fi..." în japoneză s-ar spune "Jinja Inari to ieba (神社稲荷といえば)". De ce menționez asta? Simt că expresia asta se potrivește mănușă cu templul, pentru că reprezentativ locului sunt, binențeles, nenumăratele porți torii, aliniate apropiat pe zeci și zeci de metri. Este un adevărat spectacol vizual. 

 Se începe de la baza muntelui cu honden (本殿), templul principal și se merge până în vârful muntelui. În total, cam zece mii de porți. La intervale de aproximativ 15 minute în care urci continuu dai peste mici popasuri unde poți bea un ceai verde sau te poți odihni pe o băncuță înainte de-a porni iar la drum. În funcție de pasul fiecăruia, durează aproximativ patru ore să urci până în varf. Nu mi-aș fi dorit nimic mai mult, dar noi nu am apucat să facem călătoria asta.

 După ce ai vizitat patru, cinci temple înainte (fara să le pui la socoteală pe cele din Tokyo) te aștepți ca dimensiunile acestuia să fie, aproximativ, aceleași: clădira principală, grădina, eventual un mic muzeu, o oră cu totul. Nu îți spune nimeni că Inari se întinde pe versantul unui întreg munte. Cum noi trebuia să vedem Kinkakuji și Ryoan-ji în ziua aia, am căzut de acord că trebuie să abandonăm urcușul după o ora jumătate. Am promis și de data asta că mă întorc să-l duc până la capăt.

 Sunt mulți care vin la Inari Jinja tocmai pentru traseu, femei și bărbați în costum de antrenament urcând și coborând, încercând să evite marea de turiști fără să se oprească din ritm. Am văzut și bătrâni începând poate o ultimă aventura a vietii lor, una fără de îndoială remarcabilă. O bătrânică, în mod special, tocmai își începea drumul la baza muntelui când noi terminasem într-un final de coborît. Avea o plasă într-o mînă și bastonul în cealaltă și deși înainta cu greu părea hotărâtă să ajungă acolo unde își doreste. Sper că a reusit. 

 Porțile în sine sunt minunate. De unde începe, propriu-zis, calea dai de niște torii mai mari, mai înalte, cu o bază mai largă. Apoi, după o sută de metri, drumul se bifurcă (una pentru dus, alta pentru întors) și continui sub niște porți mai mici, mai apropiate și mai joase. Acestea se termină după altă sută de metri (cu aproximație, binențeles). Acolo au iesit cele mai frumoase poze, mai ales cu soarele jucându-se printre crăpături. De unde se termină acestea și până unde am mers noi au fost numai porți mari care se unesc iar (și tind să cred că sub forma asta duc până în vârful muntelui).

銀閣寺

 Kinkakuji vs. Ginkakuji. Care este diferența? Nu am intenția să fac nicio comparație între cele două, pentru că postul ăsta e despre Ginkakuji, sper numai ca la final să nu mai fie niciun dubiu în ce le priveste.

 Pentru cine numară, acesta este al patrulea obiectiv și ultimul din 16 martie. Am plănuit să vedem mult mai multe în ziua aia, dar toate templele (și castelele deopotrivă) își închid porțile ori la patru ori la cinci, așa că după asta rămâi cu foarte puține posibilități. Dacă ajungi girigiri, cum se spune în japoneză, adică la mustață, paznicul te anunță politicos că ai aproximativ treizeci de minute la dispoziție. Insuficient, după mine, dar îi înțeleg. 

 Înainte să mă uit pe vreo hartă sau pe internet credeam că Ginkakuji (銀閣寺、Pavilionul de Argint) și Kinkakuji (金閣寺, Pavilionul de Aur) se află în același loc, tocmai (mă gândeam eu) pentru a accentua diferența dintre cele două. Cât de mult mă bucur că nu e așa. În seara când eu și Dana am ajuns în Kyoto am stat de vorbă temeinic despre unde să mergem prima dată și abia atunci am vazut că Gin și Kin se află în capete opuse ale orașului. În situația în care te afli într-un loc turistic pentru o prea scurtă perioadă de timp, unde vrei să vizitezi multe obiective, eficient este să împarți orașul pe bucăți, strategic. Cu ochii pe prognoza meteo am decis să lăsăm nord-vestul pentru ziua cu soare (adică partea cu Pavilionul de Aur).

 Așa am ajuns noi, pe înserat și girigiri, la Ginkakuji (銀閣寺, Pavilionul de Argint). Cred că ați observat, privind ideogramele, că deși ultimele două caractere arată identic, prima este diferită: 金 și 銀, adică aur și argint. Până la urmă și în limba română, dacă le enumeri fără să te gândești tot în ordinea asta ajung, zic eu. Dani le încurca mereu, dar nu mi-a dat prin cap atunci să-i spun cum le-am memorat eu: "kin", vine de la "chin" adică e un chin să mă uit la Kinkakuji în lumina soarelui, o exagerare permisă pentru multiplele sacrificii făcute în demersul memorarii lor. Ce vreau să precizez este că nu, nu-l consider un chin deloc, dar cred că v-ați dat deja puțin seama că mie îmi place mai mult de Gin. Din cauza asta poate ar fi trebuit să vorbesc mai întâi despre Kin, dar vreau să păstrez cronologia evenimentelor.

南禅寺

 La Nanzenji ne-am oprit în drum spre Ginkakuji (銀閣寺) despre care o să vă vorbesc în postul următor. Ne-a inspirat pădurea din spatele templului, părea să se întindă la nesfârșit. Ne-am fi pierdut puțin pe cărări, dar se lăsa întunericul și vroiam neapărat să ajungem acolo unde ne propusesem, știam că nu mai avem când dacă ratam șansa. Nu sunt poze de foarte bună calitate și nici cele mai reprezentative, dar templul ăsta mi-a rămas întipărit în memorie, dintr-un oarecare motiv și vroiam neaparat să vi-l arăt și vouă. Îmi pare rău că pozele nu îi fac dreptate, însă.

二条城

 După Palatul Imperial am pornit către Castelul Nijo. Sistemul de transport subteran nu se compară cu cel din Tokyo, deloc, deci ne-a fost destul de ușor să circulăm cu metroul (asta când nu încurcam eu borcanele), să schimbăm magistralele (sunt cam trei principale și vreo două periferice) și în plus, acolo unde sunt obiective importante de vizitat stațiile au preluat denumirea acestora, deci noi am coborat la stația Nijo. 

 Scurtă lecție de limba japoneză: îmi amintesc că la început am crezut că denumirea castelului este de fapt "Ni" pentru că în limba japoneză la castel se spune 'shiro' dar citirea onyomi este 'jo' (kanji au două citiri: onyomi, cea chinezească și kunyomi, cea japoneză). Greșeam însă, pentru că de fapt 'jo' pe care îl atribuiam kanji-ului 'shiro' provenea de la alt kanji '条' (din 'joken' spre exemplu, condiție), astfel că denumirea finală este "Nijo-jo", Castelul Nijo.

 Primul lucru pe care îl vezi cum urci de la metrou este castelul. Cum privești din exterior e imposibil să-ți dai seama exact cât de extinsă este grădina, câte clădiri sunt în interior, cât de încăpătoare sunt, etc., și cred că asta mă fascinează cel mai mult. Am observat același lucru și la Castelul Imperial din Tokyo (nu Kyoto), dacă nu aș avea informația conform căreia doar anumite părti sunt deschise către public nu m-aș îndoi de faptul că ceea ce văd asta e. Sunt construite cu geniu, clar. 

 Am dat cam mult pe bilet (600 yeni) și am intrat cu un gust amar pentru că am întrebat daca au reducere pentru studenți și m-a întrebat la ce facultate sunt și unde e facultatea asta, iar atunci când am menționat Tokyo mi-a spus că nu, nu au reduceri pentru Tokyo. Trebuie să recunosc, situația asta a avut și partea ei de amuzant.

La Nijo poți intra în interiorul castelului, ceea ce este minunat. Binențeles, sunt cateva reguli: trebuie să-ți lași papucii la intrare și nu ai voie să faci poze, ceea ce eu și Dana nu am înteles deloc (odată și odată tot fac poze pe acolo, doar le găsești pe internet). Pentru cei care urmează să viziteze locurile astea, din păcate e o regulă pe care o s-o regăsiți cam peste tot. Trebuie să recunosc, însă, asta m-a făcut să apreciez mai mult ce-am văzut știind că poate nu mai am o a doua șansă (一期一会, "Ichi go ichi e", un proverb japonez care spune să prețuiești fiecare moment de parcă ar fi ultimul). Mi-am scăldat ochii în sălile cu tatami (rogojini japoneze) de nu stiu câți 'jo' (și astăzi, dar în mod special de demult camerele se măsurau în funcție de câte bucăți de tatami încăpeau în ele, iar în limba japoneză tatami se numără folosind clasificatorul 'jo'), nu-mi mai puteam lua ochii de la desenele făcute pe pereti în formă de pini, cocori, instrumente muzicale etc. Toate picturile poartă semnătura școlii Kanō, celebră cam până în perioada Meiji (1868).

京都御苑

M-am întors din călătoria mea acum două zile și tot ce pot spune e că m-am simțit minunat în toate cele trei orașe: Kyoto, Nara și Osaka, exact în ordinea asta. Am făcut muuulte poze și am atâtea să vă spun încât mi-ar fi imposibil să vă povestesc totul într-un singur post, așa că voi scrie mai multe, treptat.

Am plecat din Tokyo pe 15 martie la 8 dimineața împreună cu Dana, o colegă ce studiază tot aici. Deși am fi ajuns în maxim 3 ore cu Shinkansen (tren de mare viteză) este, din păcate, și foarte scump așa că am preferat să mergem cu Sesshun 18, o ofertă avantajoasă valabilă numai în anumite perioade ale anului. Nu poți lua decât anumite trenuri JR și durează mult mai mult până ajungi la destinație, dar este și un drum plăcut în același timp. Noi am ajuns în Kyoto la 5 după-amiază, foarte foarte entuziasmate, și până am dat de ryokan (hotel în stil tradițional, de obicei la prețuri mai mici) se facuse deja întuneric. Am ieșit puțin în recunoastere, am mâncat un ramen, am trecut pe la un Starbucks, am intrat chiar și într-un Bookoff (un fel de librărie cu multe cărți și manga la prețuri foarte joase). 

Prima mea impresie despre Kyoto a fost

浅草２

 Am vizitat Asakusa pentru a doua oară acum vreo două săptămâni cu ocazia zilei de naștere a sensei-ului de ceai. Pentru că am fost cu treabă (ne-am întâlnit să-i luăm cadou) nu am avut timp să zăbovesc, dar am reușit să fac cateva poze interesante înainte să se lase întunericul (din păcate, camera mea de fotografiat dezamagește cumplit în astfel de cazuri).

京都おもてなし

　Mi-am dat seama că au trecut cam două săptămâni de când am postat ultima dată pe blog și vreau de mult timp să vă povestesc despre un eveniment la care am luat parte acum ceva vreme.

　Poți să mergi la multe evenimente prin Universitatea Waseda dacă ești student străin pentru că se primesc o mulțime de bilete gratuite. Fie că organizatorii își doresc puțină diversitate, fie că evenimentul în sine e dedicat străinilor din Japonia, ai ocazia să cunosti oameni noi, să vorbești în japoneză, să mergi în locuri noi, etc. 

　Așa am ajuns eu la unul numit "Ospitalitatea Kyoto-ului" ținut la Chinzanso Hotel, un loc minunat, foarte select și scump (dacă alegi să stai acolo), unde se organizează multe evenimente culturale datorită grădinii. 

　Eu am plecat cu o zi înainte să caut locul (îmi place să stiu exact unde merg) și am dat de el, cu greu, dar cum era intrarea principală arata foarte modern și select, cum am mai spus. La întoarcere, însă, am ales altă rută, și tocmai mă minunam de gardul și poarta frumoasă a locului misterios pe care nu-l puteam denumi (părea foarte tradițional) când portarul mă îndeamnă să intru, să mă uit mai bine, ba mai mult îmi dă și o mică hartă. Eram foarte curioasă de locul ăsta, dar când mă uit pe bucata de hârtie din mâna mea scria "Gradina Chinzanso Hotel". Așa am descoperit grădina, în care dacă intri ai impresia că te afli în Kyoto, prin grădina vreunui templu. Locul este renumit, am aflat eu după, pentru cele zece obiective marcate, binențeles, și pe hartă. Nu mi le amintesc pe toate, dar printre ele se numara: un copac vechi de 500 de ani (Goshinboku, ご神木), o pagodă cu trei etaje, o fântână, o lanternă de piatra păstrată minunat, cei șapte zei ai norocului, chiar și o cascadă. Voi atașa poze cu toate cele enumerate.

　Evenimentul în sine mi s-a părut foarte opulent, au fost mulți invitati de onoare (până și primarul Kyoto), reprezentații pentru public și multe discursuri, atât în engleză cât și în japoneză. 

Lanterna

 Pagoda cu trei etaje și bazinul de piatră adus de la Kyoto.

 Unul din cei șapte zei ai norocului

Preferatul meu, datorită anime-ului Inuyasha （犬夜叉）. 

 Cu două maiko minunate (舞妓、gheișe în devenire)

 Au dansat ”Cele patru anotimpuri” (Kyo no shiki, 京の四季)

 Shamisen (三味線)

 Gion matsuri

 Randy sensei, profesor de ceai Urasenke, Kyoto

 La plecare

Până la postul următor!

雪の女

 De ziua îndrăgostiților am avut o întâlnire cu muzica simfonică.  

 Am obținut, prin Universitatea Waseda, un bilet la un minunat concert aniversar de 200 ani, care a avut loc la NHK Hall, între Shibuya și Harajuku. Cu câteva ore bune înainte de a trebui să ies din casă mă uitam pe geam la fulgii de zăpadă care se hotărâseră să cadă tocmai atunci. Pentru o fracțiune de secundă mi-am zis că nu ies pe vremea asta, bătea și vântul, era frig, tot decorul mă trimitea cu gândul la un șemineu călduros și eu pierdută într-un fotoliu confortabil cu o cană de ceai în mână. N-a fost însă suficient să mă facă să pierd această ocazie minunată (în plus, m-am uitat puțin pe site-ul lor și am văzut că biletul meu costa 5.500 yen - aprox. 180 lei, nu mi-aș fi permis să merg dacă ar fi fost să-l cumpăr eu însămi).  

 Drumul până acolo a fost anevoios, vântul tot încerca să-mi fure umbrela, eu încercam s-o țin cu o mână pentru a mi-o încălzi pe cealaltă în buzunar, mă concentram continuu să nu-mi pierd echilibrul (alții au fost mai puțin norocoși) toate astea în timp ce mă uitam cu atenție să nu dau peste cineva de sub protecția umbrelei, acoperită de zăpadă.  

 Mi-au trebuit două minute să găsesc intrarea principală, pentru că este o clădire imensă, dar măcar nu am fost singura care bâjbâia  prin nămeți. La intrare le-am spus că sunt studentă și au știut imediat despre ce este vorba pentru că m-au trimis la un birou special unde mi-am primit numărul locului și un chestionar de completat la final. Este deja un obicei ca anumite universități să primească invitații gratuite la concertele de la NHK Hall pentru studenții străini și mă bucur că am avut ocazia să-mi spun părerea, una pozitivă, binenteles.
 Pozitia în sală a fost foarte bună, am avut noroc și nimeni nu s-a așezat în fața mea (au rămas multe scaune libere, cu siguranță din cauza vremii imprevizibile). Am avut parte și de o surpriză plăcută. Așteptăm să înceapă concertul când sala a început deodată să aplaude și eu mă uităm confuză spre scena care era încă neocupată. Motivul era un membru al familiei imperiale care tocmai își făcuse apariția la balcon, înconjurat, binenteles, de securitate. Din cauza asta mi-a fost și greu la început să-mi dau seama despre cine e vorba. Nici acum nu sunt foarte sigură, dar bănuiesc că a fost prințul Naruhito.   

　Orchestra a fost minunată, au cântat Simfonia nr.7 în D Minor și Simfonia nr. 8 în G Major a lui Antonín Dvořák dirijat de Neville Marriner, dirijor și violonist. La final a fost extrem de apreciat și aplaudat.

　A fost interzisă fotografierea de orice fel, deci nu am poze cu NHK Hall, dar în drum spre casă am făcut câteva cu peisajul. 

 

Natură moartă: 'Man under the tree'

 Harajuku

Harajuku 

 Takadanobaba

Până la postul următor!