După Palatul Imperial am pornit către Castelul Nijo. Sistemul de transport subteran nu se compară cu cel din Tokyo, deloc, deci ne-a fost destul de ușor să circulăm cu metroul (asta când nu încurcam eu borcanele), să schimbăm magistralele (sunt cam trei principale și vreo două periferice) și în plus, acolo unde sunt obiective importante de vizitat stațiile au preluat denumirea acestora, deci noi am coborat la stația Nijo.
Scurtă lecție de limba japoneză: îmi amintesc că la început am crezut că denumirea castelului este de fapt "Ni" pentru că în limba japoneză la castel se spune 'shiro' dar citirea onyomi este 'jo' (kanji au două citiri: onyomi, cea chinezească și kunyomi, cea japoneză). Greșeam însă, pentru că de fapt 'jo' pe care îl atribuiam kanji-ului 'shiro' provenea de la alt kanji '条' (din 'joken' spre exemplu, condiție), astfel că denumirea finală este "Nijo-jo", Castelul Nijo.
Primul lucru pe care îl vezi cum urci de la metrou este castelul. Cum privești din exterior e imposibil să-ți dai seama exact cât de extinsă este grădina, câte clădiri sunt în interior, cât de încăpătoare sunt, etc., și cred că asta mă fascinează cel mai mult. Am observat același lucru și la Castelul Imperial din Tokyo (nu Kyoto), dacă nu aș avea informația conform căreia doar anumite părti sunt deschise către public nu m-aș îndoi de faptul că ceea ce văd asta e. Sunt construite cu geniu, clar.
Am dat cam mult pe bilet (600 yeni) și am intrat cu un gust amar pentru că am întrebat daca au reducere pentru studenți și m-a întrebat la ce facultate sunt și unde e facultatea asta, iar atunci când am menționat Tokyo mi-a spus că nu, nu au reduceri pentru Tokyo. Trebuie să recunosc, situația asta a avut și partea ei de amuzant.
La Nijo poți intra în interiorul castelului, ceea ce este minunat. Binențeles, sunt cateva reguli: trebuie să-ți lași papucii la intrare și nu ai voie să faci poze, ceea ce eu și Dana nu am înteles deloc (odată și odată tot fac poze pe acolo, doar le găsești pe internet). Pentru cei care urmează să viziteze locurile astea, din păcate e o regulă pe care o s-o regăsiți cam peste tot. Trebuie să recunosc, însă, asta m-a făcut să apreciez mai mult ce-am văzut știind că poate nu mai am o a doua șansă (一期一会, "Ichi go ichi e", un proverb japonez care spune să prețuiești fiecare moment de parcă ar fi ultimul). Mi-am scăldat ochii în sălile cu tatami (rogojini japoneze) de nu stiu câți 'jo' (și astăzi, dar în mod special de demult camerele se măsurau în funcție de câte bucăți de tatami încăpeau în ele, iar în limba japoneză tatami se numără folosind clasificatorul 'jo'), nu-mi mai puteam lua ochii de la desenele făcute pe pereti în formă de pini, cocori, instrumente muzicale etc. Toate picturile poartă semnătura școlii Kanō, celebră cam până în perioada Meiji (1868).
