6 aprilie 2015

妙本時

 Înainte de toate vreau să vă mulțumesc pentru numărul de vizualizări al ultimului articol "Osaka". A atins număr record, peste 180. Ca să înțelegi, media este 50, deși mă bucur de fiecare în parte, înseamnă că am număr mic, dar loiali de cititori. 

 Azi e vreme ploioasă și urâtă în București, adică exact opusul unei zile de Duminică petrecută acum câteva luni în Kamakura. Încerc să-mi amintesc exact ziua, dar nu reușesc, pare să fi trecut ani și ani de atunci. Uitându-mă la poze, cred că se întâmpla prin aprilie-mai.  


Câte-odată, după o săptămână grea mergeam în Kamakura (aprox 1 ora de mers cu trenul de la una din stațiile importante: Shinjuku/Tokyo etc) toată ziua de duminică. Asta se întâmpla de obicei când sâmbăta, zi destinată exclusiv cursurilor de ceai în Yokohama nu reușeam să-mi recapăt starea de spirit necesară unei alte săptămâni în agitata capitală Tokyo. 
Plecam de dimineață, ajungeam în Kamakura pe la 11 și decideam pe loc în ce direcție s-o iau de data asta, unde n-am mai fost, ce n-am mai văzut. 
În Duminica noastra am hotărât s-o iau spre est, erau vreo trei, patru temple de vizitat și citisem că unul dintre ele găzduiește o casă de ceai unde poti bea un bol de matcha și admira grădina de karesansui (gradina din petre) de la picioarele terasei. De asemenea, se afla peste drum de Hokokuji, templu al bambușilor și intenționam să-l vizitez și pe acela. Numai că am ajuns cu o oarecare întârziere, pentru că nu-i așa, ce-i mai frumos decât să te rătăcești pe străduțele din Kamakura?
Știam că de la Tsurugaoka Hachimangu (templu șintoist așezat în centrul orașului, toate drumurile duc înspre el) trebuia s-o iau la dreapta și apoi ușor la stânga, de-a lungul unui pârâu. Binențeles, creierul meu misterios a făcut dreapta și apoi iar dreapta (fără să-mi spună și mie) pornind astlfel într-o cu totul altă direcție. 
Să mă înțelegeți, nu există stradă care să te sperie în Kamakura, să te îndemne să faci stânga-mprejur de cum ai facut cativa pași pe ea, oameni care să se uite urat la tine (poate doar curios), vegetație bizară sau mai știu eu ce. Dimpotrivă, cu cât te afunzi mai mult în peisajul misterios, cu cut devine mai îngustă aleea, copacii mai înalti și mai maestuoși, cu cât păsările cântă mai tare și vântul îți cântă în urechi cu atât vrei să afunzi mai tare, să te pierzi, să te uiti... 
 Tocmai de aia nu m-am îngrijorat prea tare când, după treizeci de minute de mers și mers, mi-am dat seama că poate nu sunt unde trebuie. Am intrat pe poarta unui templu, am citit plăcuța cu informații, dar până și numele era neobișnuit de asemănător cu templul pe care îl căutam eu. Am decis să explorez puțin Myohonji. 
Am vizitat destule temple în Japonia să-mi dau seama că prefer de o mie de ori unul liniștit, vizitat de nu foarte mulți oameni, aproape neștiut pe care să simț că-l descopăr cu fiecare pas, unde copacii sunt atât de bătrâni încât te întrebi oare ce grozăvii mi-ar povești dacă ar avea grăi.  
 Era o liniște așa profundă, aș vrea s-o pot descrie în cuvinte în așa fel încât s-o "auziți" și voi. Și nu una care să te neliniștească, dar care să te facă să vrei s-o "asculți" la nesfârșit. De când m-am întors în București de abia mă pot auzi de zgomot  (de orice natură ar fi el) și tânjesc cu toată făptura mea acel loc. De parca am lasat acolo o parte din mine...
Așa era Myohonji.  Am căutat eu ce ar putea arăta cu o casă de ceai, dar n-am găsit nimic. La un moment dat m-am apropiat de o clădire din care se auzeau voci și am intrat, am strigat dacă e cineva și după vreo cinci minute s-a apropiat un călugăr tânăr, pe fața căruia se putea citi numai bunăvoință și nu ce caută un gaijin într-o încăpere unde era evident că nu aveam ce căuta. L-am întrebat dacă aici e cumva o casă de ceai. S-a așezat pe treptele de lemn și a început să-mi povestească despre templu și despre secta budista Nichiren, sub a cărei ocrotire era și templul Myohonji și cum nu putea să fie o casă de ceai aici, având în vedere că chanoyu are influențe în budismul zen. Mă uităm la el fascinată, nu foarte atentă la ce spunea, dar la cum o spunea. Putea să-mi vândă și gogoși și tot i-aș fi absorbit fiecare cuvânt. Simțeam bunătatea și pacea cum îi ieșea din fiecare por în timp ce explica. M-am trezit că mă apropii tot mai mult de el, că mă așez și eu pe trepte să ascult. Când a terminat de vorbit parcă m-am trezit dintr-un miraj. Tot nu vroiam să plec, dar în cele din urmă mi-am cerut scuze c-am dat buzna, i-am mulțumit pentru explicații și am ieșit.  
Așa a fost Myohonji. 
Vă las cu câteva poze și o poveste pe sfert terminată, o duminica în Kamakura. 

P.S. Am găsit pe internet un film interesant "Nichiren and the Great Mongol Invasion 1958", îl puteți viziona gratuit.









Mata ne!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu